9.1.4 a. Legea minelor din 4 iulie 1924

Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

CUPRINS

9.1.4. a. Legea minelor din 4 iulie 1924

Partea întâia - Dispoziţiuni generale

Art. 1. Sunt şi rămân ale statului în toată dezvoltarea lor, de la suprafaţă până la orice adâncime, zăcămintele substanţelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinaţiuni ale acestora, precum şi zăcămintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere şi gaze naturale de orice fel, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului.

Rămân la dispoziţiunea proprietarului suprafeţei: masele de rocă comune, carierele de materiale de construcţie şi depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de stat în baza legilor anterioare.

Izvoarele minerale şi apele subterane mineralizate, sau apele curative în genere, urmează regimul special prevăzut în această lege.

Art. 2. Din punct de vedere al drepturilor şi al condiţiunilor în care aceste drepturi vor fi acordate şi exercitate, substanţele care formează obiectul prezentei legi se grupează în urmatoarele clase naturale:

I. Combustibili minerali:

a) Cărbuni: antracit, huilă, cărbune brun, lignit;

b) Bitume:

c) Solide: substanţe asfaltoase naturale, ozocherita, şisturi bituminoase de orice fel;

d) Lichide: petrol brut (ţiţei) cu gazele sale de zăcământ şi derivatele sale naturale, precum şi orice alt bitum lichid;

e) Gazeiforme: hidrocarburi gazoase care formează zăcăminte proprii.

II. Minereuri metalifere şi alte minerale şi roci, cât şi apele lor de cimentare, conţinând:

a) Platină, aur, argint, uran<iu>, radium şi elementele radioactive în genere, molibden şi elementele lor conexe;

b) Plumb, zinc, cupru, bismut, antimoniu, nikel, cobalt, staniu, titan, selen, telur, cadmiu, sulf, tungsten, mercur şi metalele lor înrudite;

c) Fier, mangan, crom.

III. Minereuri de aluminiu şi în genere silicaţii aluminoşi, magneziu şi cu alte baze, minerale florifere, minerale cu bariu şi stronţiu [...];

IV. Grafit şi roci grafitoase;

V. Fosfaţi în genere [...];

VI. Minerale cu toriu şi pământuri rare [...];

VII. Pietre preţioase şi seminobile [...];

VIII. Săruri şi ape sărate [...];

IX. Gazele naturale, altele decât hidrocarburi gazoase [...];

X. Izvoarele minerale şi ape subterane mineralizate sau ape curative în genere; lacuri şi lagune mineralizate, nămoluri;

XI. Turba;

XII. Mase de rocă comune compacte sau formând depozite nobile [...];

Asupra determinării substanţelor lăsate la dispoziţiunea proprietarului suprafeţei decide ministrul, cu avizul conform al consiliului superior de mine.

Monitorul oficial, din 4 iulie 1924

9.1.4. b. Trusturile petrolifere internaţionale şi legea minelor din 1924

Un alt procedeu folosit de trusturile american şi anglo-olandez cu scopul de a forţa guvernul român în problema legii minelor a constat în influenţarea cursului leului pe principalele pieţe occidentale. Datorită legăturilor vaste în lumea financiară, precum şi ca urmare a dispunerii unor importante resurse proprii, nu a fost dificil pentru cele două trusturi să provoace permanente şi mari fluctuaţii ale monedei româneşti la Zürich, Paris sau Londra. În momentele pe care le-au socotit cele mai dificile pentru ele – ca de exemplu, în vara anului 1924, când s-a dezbătut, aprobat şi promulgat legea minelor – trusturile şi-au făcut simţită intervenţia prin imprimarea unei puternice tendinţe de depreciere a leului pe piaţa internaţională. În aceste împrejurări, nu ne apare surprinzător faptul că cel mai scăzut nivel postbelic al cursului leului s-a înregistrat doar la câteva zile după promulgarea legii minelor, la 10 iulie 1924, el a fost cotat la bursele apusene la 2 centime aur.

Între 1924 şi 1929, trusturile mondiale au întreţinut necontenit în presa străină o campanie ostilă României. În perioada respectivă, paginile unor prestigioase şi influente ziare şi reviste din Occident (“The Times”, “Petroleum Times”, “The Economist”, “Manchester Guardian Comercial”, “Daily News”, “Chicago Daily Tribune”, “The Sunday Times”, ş.a.) au găzduit atacuri contra statului român, a politicii sale petroliere şi a legii minelor. Există dovezi certe că această “campanie de denigrare şi de boicot” a României, provocată de nemulţumirea faţă de prevederile restrictive ale legii minelor, a fost iniţiată şi îndrumată de Standard Oil Company şi Royal Dutch-Shell. Atacurile la adresa României din presa apuseană – dintre care multe au fost preluate, în ţară, de către partidele de opoziţie în acţiunea lor de răsturnare a guvernelor liberale – s-au integrat, astfel, campaniei generale purtate contra legii din 4 iulie 1924 de către cele două trusturi, care au făcut “tot ce le-a stat în putinţă pentru a parveni la dărâmarea ei”. O imagine concludentă în privinţa tonului campaniei de presă externe ne-o oferă această declaraţie a bancherului american William Halbrook, fost ministru federal şi acţionar la Standard Oil Co., apărută în 1924 în paginile unui ziar financiar din Viena: “... Capitalul american [...] îşi vede periclitate interesele sale în România. Din această cauză, va fi absolut necesar să luăm măsuri de apărare pe tărâmul economic. Dacă chestiunea legii minelor nu va fi rezolvată spre satisfacţia generală, s-a sfârşit cu orice contact cu România de acum înainte.”

Desprindem că acţiunile trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch-Shell împotriva legii minelor din 1924 s-au desfăşurat într-un larg cadru, înglobând, cum s-a afirmat, metode şi mijloace diverse, pentru atingerea unui singur scop – renunţarea la legea din 1924. Pentru România au rezultat de aici serioase dificultăţi pe plan extern, tot timpul cât legea minelor s-a aflat în vigoare. În perioada de referinţă, România a avut de tranşat cu străinătatea importante chestiuni politice, economice şi financiare şi, adesea, ea a întâmpinat ostilitatea marilor puteri pe motiv că, după 1924, capitaliştii străini ar fi fost supuşi unui regim discriminatoriu în exploatarea petrolului. Fără a pierde din vedere interesele marilor trusturi, reprezentanţii oficiali ai marilor puteri au lăsat să se înţeleagă adesea în 1924 şi 1926 că România putea căpăta “satisfacţie” într-o serie de probleme (reparaţiile, reglementarea datoriilor de război către marii aliaţi, împrumuturile externe, etc.), dacă guvernul I. I. C. Brătianu ar fi consimţit la importante concesii în materie de petrol, la revizuirea unor stipulaţii ale legii minelor. N. Titulescu, care a condus, la faţa locului, negocierile pentru consolidarea datoriilor de război ale ţării noastre către Marea Britanie şi S.U.A., a comunicat în repetate rânduri Bucureştilor detalii despre piedicile întâmpinate din partea cercurilor petroliere occidentale. Astfel, până la realizarea unui acord de despăgubire cu petroliştii britanici pentru distrugerile din 1916, diplomatul român s-a plâns consecvent că cei în cauză “strigă” ori că lupta contra lor era “foarte grea”. După alte 12 luni, în octombrie 1926, Titulescu avea să relateze: “Nu ştiţi prin câte greutăţi am trecut cu petroliştii”. Cu americanii lucrurile evoluară întocmai. Într-un rând, Titulescu reţinea că ambasadorul american la Londra “s-a plâns” de legea minelor şi a calificat-o “de spoliaţie”. Apoi, în cursul discuţiilor de la Washington, el va constata că petrolul era prezent la masa tratativelor. După semnarea acordului pentru consolidarea datoriilor de război, ministrul român la Londra sesiza că: ”Am avut de combătut (în S.U.A. – n.ns.) multe obiecţii trase din legea minelor şi comercializării...”

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 şi 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare, ele vor insista şi vor obţine revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N.Titulescu la Bucureşti, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care “nu se ştie cum va rezista România”.

Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 215-216

9.1.1

9.1.2

9.1.3

9.1.4

9.1.5

9.1.6

CUPRINS

9.1.7

9.2.1

9.2.2

9.2.3

9.2.4

9.2.5

9.2.6

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC