Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
<< |
3.7.
Considerații privind condițiile de muncă și de viață
ale țărănimii
Astfel, în pofida
faptului că la conferințele internaționale ale muncii organizate de Liga
Națiunilor în 1921 și 1927 se discutaseră numeroase chestiuni privitoare
la munca din agricultură, asociațiile lucrătorilor agricoli, vârsta minimă
de admitere a copiilor la munca câmpului, plata femeilor, apărarea contra
bolilor și probleme de asigurare, ce fuseseră recomandate a fi înscrise
în legislația țărilor membre, legile privitoare la munca din agricultură
nu prevedeau nici o protecție pentru minorul sau femeia care ar fi găsit
de lucru în acest sector, nici ore limită de muncă, nici interdicții pentru
anumite feluri de munci, nici limite inferioare de vârstă sub care munca
în agricultură să fie interzisă. De fapt, până în 1937, legislația românească
nu înscria nici o normă de reglementare a utilizării mâinii de lucru în
agricultură. Nici una din cuceririle moderne ale dreptului de muncă nu privea
dreptul agrar, iar instituția contractului colectiv de muncă, în măsură
să asigure condiții favorabile de stabilitate și de salarizare pentru muncitorul
agricol, - observa Mircea Georgescu, în 1937 - este necunoscută în acest
drept. Cu un cuvânt, - conchidea el - pentru mâna de lucru din agricultură nu există protecțiune socială în dreptul român
Dacă pentru muncitorii
industriali existau, totuși, anumite norme de salarizare, pentru cei agricoli
nu putea fi vorba de stabilirea unui regim al remunerației. Plata muncitorului
agricol se făcea după obiceiul pământului, în bani sau în tain, valoarea
salariului oscilând în funcție de ansamblul condițiilor concrete existente
în regiunea respectivă la momentul dat. În plus, erau admise angajamente
cu mențiunea: prețul muncilor agricole va fi acela care se va plăti la
începerea lucrărilor.
O poziție similară
au manifestat cercurile guvernante și față de instituția asigurărilor sociale
a muncitorilor agricoli. În 1919, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a
procedat la organizarea asigurării muncitorilor și servitorilor agricoli
din această provincie, în condițiile stabilite de legea XIX maghiară din
1907 asupra asigurării salariaților industriali și a funcționarilor particulari.
Conform acestei legi muncitorii și servitorii agricoli se puteau asigura,
până în 1919, facultativ, aderând la una din casele cercuale. Prin decretul
nr. 19, Consiliul Dirigent, ținând seama de condițiile specifice ale Transilvaniei,
a introdus asigurarea socială obligatorie a muncitorilor agricoli. Se plătea
o cotizație de 4% din venit, care era suportată, în părți egale, de patron
și de salariat. Erau scutiți de cotizații, menținându-și însă drepturile,
muncitorii și servitorii agricoli cu peste cinci copii, din care trei nu
ar fi dispus de nici un venit personal. Cotizația contra accidentelor se
suporta numai de către patron. În restul țării, o asemenea instituție nu
a funcționat. D.R. Ioanițescu scria că chiar legile ulterioare anului 1929
respingeau pentru muncitorii agricoli instituția asigurărilor sociale, ca
inutilă și periculoasă. O asemenea optică explică de ce prin legea național-țărănistă
din 18 octombrie 1932, pentru trecerea salariaților agricoli de la asigurările
sociale obligatorii la asigurarea facultativă, sistemul de asigurare din
Transilvania a fost suprimat, - deși rezultatele legii din 1919 fuseseră
modeste iar asigurarea socială a muncitorilor și servitorilor agricoli,
practic, desființată. Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, din 7
aprilie 1933, nu avea în vedere asigurarea muncitorilor agricoli, nici a
celor ce dețineau o mică întindere de pământ, nici a celor lipsiți complet
de proprietăți funciare.
Până în 1934, discuțiile în jurul problemei asistenței
publice a muncitorului agricol s-au rezumat la stabilirea oporunității sau
neoportunității recunoașterii acestui drept. În 1934, în urma cererii reprezentantului
Italiei, baronul Michelis, Biroul Internațional al Muncii de la Geneva a
hotărât ca chestiunea să fie reglementată în fiecare țară prin lege. Ca
urmare, în 1936, a fost redactat un proiect de lege pentru asigurări sociale
care nici măcar n-a ajuns în dezbaterea corpurilor legiuitoare. Problema
asigurării și ocrotirii sociale a țăranilor a fost înscrisă în lege abia
în toamna lui 1938, la insistențele lui D. Gusti, care, în urma cercetărilor
efectuate la sate prin echipele sociologice, a revendicat imperios ameliorarea
stării nesatisfăcătoare a populației satului românesc. Prin legea din 18
octombrie 1938 se crea Serviciul social, ce îngloba în el activitatea echipelor
studențești, înrolând, concomitent, în mod obligatoriu, pentru o perioadă
de până la un an de muncă în folosul populației rurale, pe toți absolvenții
școlilor superioare românești, dar din lipsă de fonduri pentru aplicarea
dispozițiilor legii, Serviciul social a fost suspendat un an mai târziu,
la 12 octombrie 1939.
Nici în problema asistenței sanitare nu au fost inițiate
măsuri în favoarea populației rurale. Legea sanitară și de ocrotire, din
14 iulie 1930, cuprindea ample dispoziții privitoare la asistența sanitară,
dar ele nu se refereau la viața agricultorului. Ea nu conținea nici măcar
un singur paragraf care să îl privească în mod expres. Asigurarea muncitorilor
agricoli, mai ales pentru caz de boală, reprezenta o problemă majoră, căci
ea se punea pentru circa 13.000.000 de țărani ce reprezentau temelia neamului.
Or, la cei 13.000.000 locuitori ce trăiau la țară nu existau decât 1.150
medici de circumscripție rurală, revenind un doctor la circa 11.000 de locuitori.
Legea pentru organizarea și încurajarea agriculturii a impus proprietarilor
sau arendașilor obligația de a se îngriji de starea sanitară a salariaților
lor, fără însă ca muncitorul agricol să fie inclus în sistemul de asigurări
și de ocrotiri sociale. De altfel, în 1944, D. R. Ioanițescu găsea că politica
sanitară fusese iluzorie, deoarece, așa cum recunoștea Ministerul Sănătății,
cu toate ofensivele anunțate, nu se întreprinsese nimic în această direcție
și că, în același timp, muncitorii din câmpul agricol nu se bucurau de nici
un fel de asigurare.
O parte din problemele ce priveau
regimul de muncă și condițiile de viață ale țăranilor nevoiți să se învoiască
pe alte exploatări agricole au fost inserate în legea pentru organizarea
și încurajarea agriculturii din 22 martie 1937. După numeroase încercări
nereușite de reglementare prin lege a unui vast ansamblu de măsuri menite
a asigura protecția agriculturii, făcute de ministrul de resort, Const.
Garoflid, atât în prima, cât și în cea de-a două guvernare a generalului
Al. Averescu, de ministrul agriculturii din primul guvern Iuliu Maniu, Ion
Mihalache, de către ministrul de resort, Virgil Madgearu, în timpul guvernării
G. G. Mironescu, de G. Ionescu-Sisești în perioada guvernării Iorga-Argetoianu
și de subsecretarul de stat la agricultură M.Ghelmegeanu și minstrul agriculturii
Voicu Nițescu în vremea primei guvernări a lui Al. Vaida-Voevod, proiectul
a fost reluat în studiu de către guvernul Gh. Tătărescu la începutul anului
1936. De îndată ce conținutul lui a devenit public, el a provocat vii polemici,
din care nu au lipsit patimi și prejudecăți. Cum proiectul preconiza instituirea
unei economii agrare dirijate, marii proprietari pentru a-și păstra deplina
libertate de acțiune,
s-au pronunțat în mod deschis împotriva introducerii unui asemenea principiu,
dovedindu-se adversarii lui cei mai înverșunați, în special în Comisia agrară
a Camerei Deputaților, care era formată în exclusivitate din moșieri.
Teama
marilor proprietari izvorâtă din posibilitatea îngrădirii libertății lor
de acțiune nu își avea temei. Proiectul
legii, deși redactat de un membru al Partidului Național Liberal, rămânea,
totuși, opera unui moșier care, din spirit de clasă, a scos, practic, moșierimea
de sub incidența lui. Analiza proiectului evidențiază nu numai această realitate,
ci și faptul că moșierimea era favorizată în dauna țărănimii. În fața opoziției
pe care moșierimea a făcut-o proiectului, ministrul de resort, Vasile P.
Sassu, a trecut, prin publicațiile oficiale ale guvernului, la o contraofensivă
spre a demonstra utilitatea măsurilor de redresare a agriculturii și asigurându-și
apoi sprijinul majorității parlamentare, el a reușit să obțină votul corpurilor
legiuitoare.
Dumitru Șandru, Satul românesc între anii 1918-1946,
Iași, Editura Cronica, 1996, pp. 264-267
<< | 3.1 | 3.2 | 3.3 | 3.4 | 3.5 | 3.6 |
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |