Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<






14.5. Carol al II-lea

 

Cel dintâi fiu al dinastiei născut român, vorbind întâi româneşte şi - ceea ce pentru mine era infinit preţios - botezat ortodox, a fost primul bărbat al Casei domnitoare, însămânţat, iar nu răsădit în pământul ţării, născut, iar nu făcut.

Carol trebuia să fie, în gândul tuturor, cel dintâi împărat al tuturor românilor, împărat al Daciei, aşa cum îl vedea Petre Grădişteanu, preşedintele de pe vremuri al Ligii Culturale. Căci la vremea când în adolescenţa mea îl ascultam cu ochii scânteietori în aula Universităţii din Iaşi, pe acest bătrân cu chip de profet, nimeni nu credea că întregirea României se va face mai devreme  de epoca domniei lui Carol al II-lea.

În copilărie, chipul lui de elev, în şcoala militară de la Iaşi, era infinit mai popular decât acela al regelui Carol I şi mai ales decât al moştenitorului prinţ Ferdinand, căruia liberalii - şi atunci tot liberalii! - îi creaseră un renume antipatic de ofiţer prusac, rigid, distant şi dispreţuitor. (Admirabilul Ferdinand pe care copleşitoarea lui bunătate îl făcea timid şi modest, ca un licean de altă dată într-un salon, încorpora după aceşti intriganţi răceala şi trufia!).

Ca orice popularitate, şi aceea a puiului de prinţ era întovărăşită de nenumărate anecdote, între care cea mai gustată pretindea că severul Carol I ar fi spus o dată despre micul “Cărluţă”: “Acesta este un adevărat român; fiindcă înjură şi face datorii!”

Dar prinţul, crescând, nu şi-a trădat cu nimic legenda. Chiar din adolescenţă a dovedit că ştia să se entuziasmeze pentru o idee frumoasă, cercetăşia, care - indiferent de tendinţele ei prea universaliste - era totuşi o şcoală de idealism. Cercetăşia i-a dat prinţului prilejul să arate cât de serios şi mai ales - ceea ce constituia începutul tuturor lucrurilor bune - cât de sincer ştia să privească viaţa şi oamenii.

Cei care au lucrat în cercetăşie, cum este bunul meu prieten profesorul inginer Cristea Niculescu, pe care prinţul îl numea cu intimitate Ţăchină, sau fratele meu mai mic Grigorel, care la 13 ani era decorat de prinţ cu un ordin cercetăşesc, povesteau toţi cum prinţul era dispreţuitor de linguşiri şi de forme protocolare, bun camarad cu cei de vârsta lui şi - ceea ce azi pare de necrezut - preţuitor al caracterelor sincere şi drepte!

Descătuşat de prejudecăţile de Curte, copilul acesta se afirma ca o personalitate care îşi formează singur propria lui concepţie de viaţă sau care, în orice caz, ştie să aleagă între influenţele din jurul lui pe cea mai bună (adică exact contrariul de ceea ce a dovedit mai târziu când era rege!).

 

Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie Valeriu Dinu Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 96

 



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC