Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
<< |
10.5.
Expunerea lui Nicolae Titulescu, reprezentantul României la Societatea Națiunilor,
în legătură cu optanții unguri
(20 aprilie 1923)
Domnule Președinte, domnilor
membrii ai Consiliului,
Cererea maghiară
s-ar putea rezuma în câteva cuvinte astfel: România, din ură față de supușii
maghiari, sub pretextul unei reforme agrare și prin aplicarea după bunul
plac al dispozițiilor legale, mergând până la violarea în mod vădit a tratatelor
internaționale, a urmărit și realizat falimentul economic al proprietarilor
maghiari din Transilvania.
Permiteți-mi să
prezint, încă de la început, în fața onoratului Consiliu, tot în câteva
cuvinte, concluzia unei scurte expuneri pe care o voi prezenta în numele
României și care va contrazice punct cu punct cererea maghiară.
România, fără pic
de ură față de nimeni, ba chiar dimpotrivă, însuflețită de cea mai sinceră
dorință de a face dreptate, dând astfel dovadă de o evidentă înțelegere
a intereselor sale viitoare, a acționat, în acești ultimi ani, în spiritul
unei adevărate revoluții pacifiste, transferând pe căi legale, aproape integral,
pământul arabil țăranilor care-l munceau și până acum, în cea mai mare parte,
ca lucrători agricoli (cu ziua).
Pentru realizarea
acestei reforme capitale, România a fost silită să impună, unei mari părți
a populației, sacrificii a căror rigoare nu are precedent în istoria altor
popoare, cel puțin în vreme de pace. Știind însă că nu amploarea acestei
reforme, ci o nedreaptă aplicare a ei ar face insuportabil acest sacrificiu,
România a încercat să imprime legislației sale agrare un caracter obiectiv,
aproape mecanic, semn al unei dreptăți severe poate, dar egală pentru toți.
Acest lucru i-a permis, după cum veți vedea imediat, să-i trateze pe picior
de perfectă egalitate și pe optanții unguri și pe proprietarii români.
Făcându-l pe proprietarul
român stăpân al pământului țării, România crede că a înfăptuit un lucru
ce de mult trebuia îndeplinit; acest lucru trebuie judecat mai degrabă după
rezultatele lui decât după metodele folosite. În felul acesta s-a creat
garanția unei relansări economice viitoare. În felul acesta, a fost posibil
ca teritoriile cuprinse între Tisa, Dunăre și Nistru, să reprezinte în mod
constant în ochii Europei o insulă de ordine și de pace, în vreme ce Moscova
și Budapesta erau bântuite de stafia revoluției.
Operația a fost, recunosc, dureroasă, chiar foarte dureroasă. În ciuda
încercărilor celor interesați de a face totul în limitele decenței și ale
patriotismului, s-au ivit multe nemulțumiri. Guvernul Brătianu, care a pornit
această temerară acțiune în 1914 și a dus-o la bun sfârșit în 1917 și 1918,
guvernul generalului Averescu care a continuat-o dându-i amploare și îmbogățind-o
în 1920 și 1921, două guverne din care am avut onoarea să fac parte ca ministru
de finanțe, alături de regretatul Take Ionescu, adept ilustru încă de la
început a necesității exproprierii, au avut de suportat numeroase critici.
O aceeași hotărâre
producea uneori reacții diametral opuse și, adeseori, din pricina unui același
text de lege, miniștrii care se ocupau de expropriere, erau calificați când
drept revoluționari de reprezentanții exasperați ai partidelor de dreapta,
când drept reacționari de reprezentanții extremei stânga, care socoteau
că lucrurile nu merg nici destul de repede, nici destul de departe.
Bineînțeles că după
unirea Transilvaniei cu România, problema națională a accentuat greutațile
unei probleme de ordin numai economic și social, până atunci, și astfel
nemulțumirile au sporit, iar suferințele celor răspunzători de expropriere
au crescut.
Revoluționarii,
reacționarii de până ieri, devin iată, în fața dvs., șovini și opresori.
Nimeni nu se miră
de acest lucru în România. Aceasta este o nouă modalitate prin care Ungaria
vrea să arate lumii un lucru deja cunoscut pentru noi, vechi de când lumea,
clasat.
Dar, să vedem ce
face de fapt Guvernul ungar în cererea sa?
Din toate prevederile legislației privind exproprierea, extrage una sau
două, le interpretează, le discută, ca și când acestea ar fi singurele importante,
ca și cum ele nu s-ar aplica și cetățenilor români! Apoi, punând față în
față această creație de cabinet cu o interpretare a tratatelor internaționale,
cu care autorii acestora n-ar fi precis de acord, au ajuns la concluzia
că este vorba de persecuție.
Nu așa se procedează
cu o problemă politică privind tratamentul străinilor într-o țară.
Să ne înțelegem
bine deci: nu e cazul acum să analizăm dacă românii au fost tratați cu prea
multă severitate de guvernele lor. Aceasta este problema Parlamentului român,
a presei românești, a opiniei publice din România, a alegerilor din România,
în nici un caz a Societății Națiunilor. Problema este să știm dacă este
adevărat sau nu, că cetățenii maghiari au fost persecutați în comparație
cu cetățenii români.
Domnule reprezentant
al Ungariei, pentru a răspunde unei astfel de probleme, nu este suficient
să spunem povești: trebuie să comparăm și să judecăm faptele.
Lăsați-mă, deci,
domnilor, să fac eu ceea ce n-a făcut domnul reprezentant al Ungariei. Să
reintroducem în corpul legii exproprierii prevederile incriminate, să aruncăm
o scurtă privire asupra motivației care a generat această lege, să vedem
cum și-a tratat România proprii ei copii și să ne întrebăm abia apoi, dacă
mai este posibil ca textele citate de guvernul ungar să ni se pară o legislație
aparte pentru străini și dacă ele nu sunt mai degrabă exemple ale unei legislații
prea riguroase poate, o legislație românească, aceeași pentru toată lumea
în materie de expropriere.
Zorii acestei legi
a exproprierii, despre care discutăm astăzi, s-au ivit încă din anul 1913,
când nimeni nu-i avea în vedere pe cetățenii maghiari. România ieșea din
războiul balcanic, căruia îi pusese capăt tratatul de la București. Țărănimea
dovedise în focul luptei calități neașteptate. Dar situația ei din punctul
de vedere al repartizării proprietății rurale
era cumplit de nedreaptă. Din 8 milioane de hectare teren arabil
din fostul regat, jumătate, adică 4 milioane de hectare, aprțineau unui
număr de 1.200.000 țărani, capi de familie (sau, socotind 4 membri de familie,
la 5.000.000 de țărani), în timp ce cealaltă jumătate aparținea unui număr
de circa 4.000 proprietari.
O astfel de situație
era o amenințare continuă pentru ordinea socială. Soluțiile obișnuite prin
care se trecea în mod pașnic pământ din marile proprietăți în proprietatea
țăranilor: cumpărare prin casieriile rurale, drept de răscumpărare pentru
stat, care se putea substitui astfel oricărui cumpărător particular de pământ,
au fost socotite insuficiente.
S-a socotit, deci,
necesară o expropriere forțată, numită expropriere în beneficiul țării sale.
Dl.Ion Brătianu, șeful Partidului Liberal,
a anunțat în septembrie 1913 printr-o scrisoare publică că va face din expropriere,
unul din obiectivele esențiale ale viitorului său program - astfel de program
implica modificarea Constituției, exproprierea fiind autorizată de Constituția
existentă numai în cazuri de forță majoră, clar delimitate, adică pentru
necesități ale apărării militare, ale serviciului de drumuri sau ale igienei.
În ianuarie 1914, dl. Ion Brătianu a devenit președintele Consiliului de
Miniștri.
În mai 1914 au avut loc alegerile constituționale, și, lucru de mirare,
deși s-a bucurat de votul unui corp electoral restrâns, format în mare parte
din proprietarii de pământuri, majoritatea
a fost favorabilă revizuirii Constituției, în scopul exproprierii unei mari
suprafețe de teren arabil, deținută de marii proprietari.
Spun o mare suprafață,
pentru că nimeni nu se gândea și nici nu se putea gândi în mai 1914 la exproprierea
aproape în totalitate a marilor proprietari de după aceea. Atunci a fost
conceput însă instrumentul juridic care a permis mai târziu efectuarea în
mod practic a exproprierii pe măsură ce o impuneau necesitățile războiului
și ale perioadei de război.
Apoi a început primul
război mondial.
Până la intrarea
în război, România nu și-a putut permite să treacă la aplicarea unei reforme
de asemenea anvergură, cunoscută fiind instabilitatea din perioda de neutralitate.
Dar, în 1917, când armata română s-a retras în Moldova, când două treimi
din teritoriul românesc au fost invadate, când armata rusă a început să
se împrăștie în dezordine, s-a considerat că aplicarea imediată a legii
exproprierii este o cerință a apărării. Acest lucru ar fi sporit interesul
țărănimii de a apăra pământul țării; dacă autoritățile n-ar fi făcut nimic,
s-ar fi putut crede că și-au uitat promisiunile din 1914. Și erau destui
cei care doreau să se creadă acest lucru.
Maiestatea
sa, regele României, a fost cel care, în ianuarie 1917,
printr-un mesaj adresat soldaților din tranșee, a anunțat că se va trece
neîntârziat la aplicarea legii exproprierii.
Este deci incorectă
afirmația că amenințarea revoluției ruse a determinat punerea în practică
a legii exproprierii. Anii 1913 și 1914 stau dovadă a acestui lucru. Iar
revoluția rusă a izbucnit abia în martie 1917.
Pe de altă parte,
este evident faptul că războiul a lărgit cadrul creat legii exproprierii,
așa cum a fost creat în 1913 și 1914.
La Iași s-a trecut
deci la aplicarea legii exproprierii. Am să rezum totul spunându-vă ca în
1917 s-a hotărât ca 2 milioane și câteva sute de mii de hectare să fie luate
marilor proprietari pentru a fi împărțite țăranilor.
Prin decretul-lege
din decembrie 1918, domnul Ion Duca, actualul ministru al afacerilor străine
ale României, pe atunci ministru al agriculturii, a aplicat măsurile constituționale
votate la Iași.
În paralel, pe măsura
unirii noilor teritorii românești cu patria mamă, s-a trecut la expropriere
și în aceste ținuturi.
Astfel, Parlamentul
Basarbiei, Sfatul Țării a votat la 27 noiembrie 1918 o lege a exproprierii
pentru Basarabia, promulgată prin decretul regal din 22 decembrie 1918.
Tot așa s-a procedat
și în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș; în conformitate cu punctul
5 al articolului 3 al hotărârii Adunării Naționale a României, reprezentanții acestora s-au întrunit
la Alba Iulia, între 18 noiembrie și 1 decembrie 1918, iar Consiliul Dirigent
Român al acestor noi regiuni, sub președinția domnului Iuliu Maniu, șeful
Partidului Național Țărănesc, a luat măsurile necesare pentru aplicarea
prin decretul-lege nr. 3.911 din 1919 a unor dispoziții similare în Transilvania.
[...]
Domnilor, cred că
tratatele de pace au recunoscut unirea Transilvaniei cu România datorită
imensei majorități pe care o reprezintă populația românească din această
regiune. Atunci vorbim de o lege care se aplică unui mare număr de români.
Și mai cred că cetățenii de naționalitate maghiară nu pot susține că nu
au fost tratați pe picior de egalitate cu cetățenii români de vreme ce situația
lor din punctul de vedere al proprietății este aceeași cu cea a proprietarilor
români din Transilvania. Trebuie oare să mai adaug faptul că țăranii cultivatori
de pământ au fost făcuți proprietari ai pământului, indiferent de naționalitatea
anterioară Unirii și că, în felul acesta, un mare număr de foști cetățeni
maghiari sunt în prezent proprietari în Transilvania datorită legilor românești
de expropriere? [...]
Spuneam că pentru
a salva ceea ce mai era de salvat din marea proprietate, legiuitorul a procedat
la o ierarhizare după anumite criterii artificiale, poate, dar necesare.
Absenteismul este
unul dintre aceste criterii! De el este vorba în primul rând în cererea
guvernului ungar. [...]
Onoratul reprezentant
al Ungariei spune că cetățenii maghiari nu știau
că, dacă au lipsit din Transilvania între 1918 și 1921, vor fi expropriați
în totalitate în 1922.
Am onoarea, însă,
să-i răspund onoratului reprezentant al Ungariei: nici cetățenii români
n-au știut că dacă și-au arendat pământurile între 1910 și 1920 vor fi expropriați
în totalitate în 1921.
Aș mai adăuga, în
fine, pentru a-l lămuri definitiv pe onoratul reprezentant al Ungariei că
cetățenii români care și-au dat în arendă pământul pentru o singură zi,
la 23 aprilie 1920, după ce au avut de suferit rigorile exproprierii, nu
puteau ști că vor fi supuși unei a doua reduceri a terenurilor lor! Și totuși
acest lucru s-a întâmplat!
Și, dacă judecăm mai bine lucrurile, criteriul absenteismului care este
de fapt transpunerea juridică a afirmației potrivit căreia cei ce nu sunt
de față nu au niciodată dreptate, nu este cu nimic mai real sau mai just
decât celelalte două criterii.
Admit chiar să se
spună și că în anumite cazuri, se poate ajunge la comiterea unor mari nedreptăți.
Am fi primii care le-ar deplânge, dar, spun din nou, am elaborat această
legislație din rațiuni superioare oricărui criteriu de dreptate individual.
Nu admit însă în
nici un caz să se spună că această lege își are obârșia în sentimentele
de ostilitate față de cetățenii maghiari și că ea este o armă legală de
tortură împotriva străinilor.
Și-apoi, oare prevederile privind absenteismul sunt cele care au determinat
în cea mai mare parte pierderea de către cetățenii maghiari a bunurilor
lor?
Nu, domnilor!
Dispozițiile generale
ale legii exproprierii aplicate atât celor prezenți cât și celor absenți
sunt cele care au determinat reducerea suprafețelor de mii de hectare la
niște suprafețe minimale.
Prevederea privind
absenteismul nu a contribuit decât la sărăcirea unui număr restrâns de persoane.
Oare legiuitorul
român să-și fi ales pentru a-și ascunde otrava destinată cetățenilor maghiari
tocmai această prevedere cu o aplicare atât de restrânsă? Trebuie să recunoașteți
că suntem niște opresori cam timorați și niște șovini cam neîndemânatici.
Asta-nseamnă, probabil,
că am făcut doar o tentativă.
Pentru ca pretențiile
părții ungare să fie întemeiate, ar fi necesar ca textul de lege să se aplice
numai cetățenilor maghiari. Ori legea nu face nici o deosebire. Orice cetățean
român care a absentat fizic din țară în perioada menționată este expropriat
în totalitate.
Prevederile sunt
aceleași pentru toată lumea. E vorba chiar, de ceva mai mult. În favoarea
proprietarilor din Transilvania, spre deosebire de proprietarii din Regat,
s-au adus unele amendamente care atenuează rigorile legii, acest lucru datorându-se,
între altele, faptulul că, ținând cont de prezența minorității maghiare
în Transilvania și de cât de ușor și-ar putea face loc ideea de persecuție
în astfel de împrejurări, legiuitorul român a preferat să acționeze cu mai
multă prudență în Transilvania.
Astfel, în fostul
Regat, proprietățile străinilor au fost expropriate integral dacă proprietarul
a lipsit din țară în perioada 1918-1921.
În Regat, un cetățean
maghiar ar fi putut fi expropriat în totalitate pentru simpolul fapt că
e străin; acest lucru s-a putut întâmpla în Transilvania, numai dacă ar
fi lipsit din țară în acea perioadă.
În vechiul Regat,
absenteismul antrenează exproprierea integrală, indiferent de suprafața
terenurilor. În Transilvania, ea nu se aplică decât suprafețelor mai mari de 50 iugăre.
Deci, pe micii proprietari
care s-au speriat și au fugit din pricina războiului, și acum se pot întoarce,
prevederile legii nu-i afectează.
Absenteismul economic - darea în arendă timp de
10 ani - antrenează exproprierea în totalitate în vechiul Regat, iar în
Transilvania lasă totuși proprietarului un minimum intangibil (Art. 8 p.a.).
Rezumând,
în Transilvania un proprietar este expropriat doar dacă se-ncadrează la
absenteism, fie că e român, fie că e străin, integritatea proprietății sale
nu e afectată în nici un caz din pricina dării în arendă pe durata a zece
ani. În Transilvania, deci, există o egalitate perfectă între proprietarii
români și cei străini, iar proprietarii
din Transilvania sunt favorizați față de cei din vechiul Regat. [...]
Ungaria însă nu se mulțumește cu egalitatea dintre
proprietarii unguri și proprietarii
români; ameliorarea regimului proprietății în Transilvania, spre deosebire
de cea din vechiul Regat, nu o impresionează deloc. Ceea ce dorește Ungaria
este ca, în teritoriul Transilvaniei, proprietarii maghiari să fie privilegiați
față de proprietarii români.
Acesta este obiectul ascuns al cererii guvernului ungar,
așa înțelege Ungaria să respecte tratatele internaționale.
Interpretarea pe care o dă ea tratatului de la Trianon
este dintre cele mai caracteristice. Tratatul a garantat cetățenilor maghiari
care optează pentru naționalitatea maghiară, păstrarea tuturor bunurilor
imobiliare. Asta înseamnă, pentru Ungaria, că bunurile imobiliare ale acestor
cetățeni nu pot fi afectate de prevederile legilor românești, asta înseamnă,
în orice caz, că aceste bunuri nu pot fi expropriate în cazul unei plăți
așa cum prevăd legile românești.
Ce a urmărit tratatul de la Trianon, după părerea noastră?
Să mențină o regulă care este de drept comun, de multă
vreme, în toate tratatele internaționale: să extindă tolerența internațională
față de străini permițându-le să fie proprietari, să-i protejeze pe optanți
de o eventuală confiscare a bunurilor. Optanții rămân proprietari în ciuda
opțiunii lor, dar proprietari chiar în cadrul legii românești. Deci, dreptul
de proprietate poate fi ulterior modificat de statul suveran, dat fiind
faptul că prevederile sale au un caracter general și se aplică tuturor cetățenilor.
Tratatul
de la Trianon nu s-a gândit nici o clipă după părerea noastră, că în România
se vor crea insule de proprietăți individuale, de care legea românească
nu se va putea atinge niciodată,
fără sancționarea, la nivel internațional, a legii. [...]
Cereți ca țăranii să vă restituie pământurile - imposibilitate
materială.
Da, spun imposibilitate materială, căci pentru a face
acest lucru, ar fi necesar ca guvernul, care a evitat revoluția, expropriind
marile domenii pentru a le împărți la mii de țărani, să se hotărască astăzi
să provoace revoluția, expropriind mii de țărani pentru a reface mari domenii.
Și chiar dacă nu veți obține nimic din tot ce cereți,
ce contează! Veți avea din nou prilej să puneți în discuție situația generală
creată de tratate, pentru că, așa cum voi înșivă o spuneți cu propriile
dvs. cuvinte în cererea dvs.: privilegiile pe care le cerem sunt în strânsă
relație compensatorie cu marile acumulări teritoriale ale României. [...]
Minoritățile naționale din România. 1918-1925. Documente, pp. 590-602
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |