The rollercoaster called life

Closing time...came maybe too fast and now I feel like everything is placed in a distant memory...as an illusion. For me, now, it is closing time. I leave behind many things but a new life begins…Monday was the graduation. Tonight was the farewell party (kind of), the last time to go to "Pasta House" with friends, the last time to go to No Rae Bang (and sing from the bottom of my lungs)...the last time for many things...Tonight I am a little bit drunk, but who cares? I don’t...I only feel wistfully about friends and routine...for people I know, people I cared for or people who took good care of me...soon a new life begins…new job, family and old friends left behind…a new dream to come....

Kim Ok Ju (my roommate) and Lee Mi Ran (our friend)

Delicious Green Tea 맛있는 녹차



Korean Green Tea 한국 녹차



Green Tea 녹차



Mr. Yang and his wife, good and very kind friends of mine



Tea Ceremony (the end)



Tea Ceremony (the beginning)



Gunsan International Migratory Bird Festival 2005



Wearing Hanbok at YWCA



With Mrs. Son at her house



Dear friend, Mrs. Son

"Crezi in semne?!" intreba cineva. Raspunsul meu de atunci nu-l mai stiu, dar in ultimele zile le caut si sa ma gandesc la ele. Da, cred in semnele date de Dumnezeul nostru al tuturora ca sa ne ghideze pe fiecare pe drumul spre destinatia finala. Acu' depinde de fiecare cum le "citeste".
Cand m-am intors de pe insula zilele astea, acolo sus, pe puntea vaporului, avand toata intinderea aia albastra sub ochi, intr-un moment de extaz, am realizat ca viata este o frumoasa calatorie cu vaporul: trebuie sa te bucuri de fiecare val care te salta sau te coboara, de fiecare pescarus care apare la orizont invatandu-te gustul libertatii si apoi dispare intr-o clipita si de fiecare delfin care iti taie calea si iti aduce putina liniste. Cand ajungi in punctul final iti dai seama ca calatoria a fost frumoasa. Fiecare "val" care te ridica sau pare a te ineca este parte a lectiei pe care trebuie sa o invatam pentru a creste - a deveni mai umani si mai recunoscatori pentru ceea ce avem.
Calatoria asta a fost un raspuns la o intrebare...a fost ca un semn care mi-a aratat ca lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi.
Semne...uneori o vorba de la un prieten...alteori un email care poarta un mesaj ce se potriveste cu o situatie...sau poate o calatorie...

Ei bine, zilele astea am tot avut parte de mici "surprize" pe care ar trebui sa le numesc placute. Mai intai o amica plecata in Canada care a decis sa imi prezinte un amic de al prietenului ei. Zis si facut, de vreo doua zile am schimbat primele emailuri si omul pare de treaba. Numai ca gusturile mele la barbati sunt cam indoielnice (la concluzia asta am ajuns singurica), si cu "norocul" pe care il am cand vine vorba despre aceste personaje de vis... sau cosmar (dupa caz), raman tot singura. Este un fel de cerc vicios: tu fugi dupa cineva care fuge dupa altcineva si uite asa...cercul nu se prea inchide. Buuunn, pana acum nimic nou - asta sunt, asta este si ma iubesc asa cum sunt, ca doar una ca mine a facut mama si alta nu mai face (vorba unui intelept de pe la noi d'acasa). Acum povestea este ca cam asa: am fost pe o insula in sud cu directoarea de la academia mea pentru 2 zile: 2 familii si cu plozii, vreo 3 la numar, si eu, a 8-a roata la caruta. Am mers la casa parintilor ei care locuiau pe insula. Pana aici totul pare in regula. Am petrecut, am mers la pescuit de scoici si crabi, am facut poze, am intrat si nitel in apa, mi-am si ars o mana (cealalta e in gips toata asa ca nu a avut nici o sansa:-) si cand sa plecam, familiile au decis sa mai ramana, dar cum eu aveam alt program stabilit din'ainte si cum nimeni nu a catadicsit sa ma puna in tema din vreme, am plecat doar eu impreuna cu fratele ei. Acu' pe omul asta nu il cunosteam, abia ce schimbasem un "Annyeong haseyo" la sosire, ca deh! coreenii sunt mai timizi din fire cand dau cu nasul de straini (asta doar prima data). Si cum aveam de mers vreo 4 ore in masina si pe ferryboat am zis ca e cazul sa incep o conversatie cu omu' care simteam ca e tensionat si stresat din cauza ca nu inteleg coreeana (credea el). Asa ca am spart gheata cu intrebari de rutina, eu cu bruma mea de coreeana el cu bruma lui de engleza. Taman ce ajungem la ferryboat si ne punem pe asteptat cand... incep sa se stranga ajuma'urile (babele). Alt stres pentru bietul Sung Hwan, intrebarile: "ahaa, e prietena ta? da' cand te insori?...Ajuma'urile m-au scos din minti, imi venea sa le inec pe toate si au avut noroc cu ferryboatul care a sosit. Ne-am urcat, ne-am gasit un loc mai retras la umbra si ne-am asezat pe jos. Am citit si ziarul am si vorbit cate in luna si in stele (eh, nu chiar, ci atat cat am putut vorbi in konglish=korean+english), mai ales ca eram si apropiati de varsta. Mi-a placut ca personalitate si ca om, si mai ales ca a avut grija de mine cand am facut insolatie pe puntea ferryboatului (nu ca as fi avut nevoie de cineva sa imi tina trena, dar e bine sa simti pe cineva aproape in caz de nevoie - Sung Hwan ia bilete, adu de baut....), am devenit amici pana la urma. La sfarsit a sunat un prienten care ne-a pescuit de la Terminal si m-au debarcat la camin. Dupa vreo ora gasesc si un mesaj pe mobil cu: "hai sa mancam impreuna intr-o ora" si inca ceva despre ziua de azi, dar care nu am inteles. I-am scris inapoi ca nu ii inteleg tot mesajul din cauza ca cunostintele mele de coreeana sunt limitate, si i-am si multumit pentru tot ce a facut pentru mine. A ramas ca o sa ne vedem data viitoare. Ce ciudat: petrecem doua zile sub acelasi acoperis, nu vorbim unul cu altul de parca am fii invizibili iar in cateva ore petrecute fortuit reusim sa comunicam de parca ne-am sti de mult. Adevarul este ca vorbele nu reprezinta singurul mod de comunicare intre oameni.
Intrebarea pe care mi-o pun zilele astea este: aleg inconstient ambalajul in locul continutului, chiar daca alerg dupa continutul si nu ambalaj? Si de ce oare oamenii care imi plac ca personalitate nu sunt potriviti pt mine ca statura sau varsta? Unul ba e mic de statura, altul ba e mult prea slab, altul ba e nu stiu cum...Oare incep si eu sa ma transform intr-o "ajuma"?

First photo: Seoul, Gangnam Bus Terminal, Sunday morning.
We start our trip to Seoul very early morning, at 6.30 we left Kunsan.
Jordan and Mark from Philippines, Louise from UK and me. In Gangnam we met Tristan, the other filipino friend of ours.

The second photo:Louise, me, Tristan and Mark. Jordan is taking the picture...
여기가 남대문시장이에요. 서울에서 제일 큰 시장이에요. 물건들이 정말 많군요!!! 값도 싸기 때문에사람들이 많이 와요.
(This is Nam Dae Mun Market. It is the biggest market in Seoul. There are really lots of things!!! Many people come here because it is also cheap.)

My favourite market...

"Live a life of love, just as Christ loved us" - Ephesians 5:2 NIV

Their wedding picture mocked them from the table, these two whose minds no longer touched each other. They lived with such a heavy barricade between them that neither a battering ram of words, nor an artillery of touch could break it down. Somewhere between the oldest child's first tooth and the youngest daughter's graduation they lost each other. Throughout the years each slowly unravelled that tangled ball of string called 'self', and as they tugged at stubborn knots, each hid their searching from the other.

Sometimes she cried at night and begged the whispering darkness to tell her who she was. He lay beside her snoring like a hibernating bear, unaware of her winter. She took a course in modern art, trying to find herself in colours splashed on a canvas, complaining to the other women about men who are insensitive. He climbed into a tomb called the office, wrapped his mind in a shroud of paper figures, and buried himself in his customers. Slowly the wall between them rose, cemented by the mortar of indifference. One day reaching out to touch each other, they found a barrier they could not penetrate. Recoiling from the coldness of the stone, each retreated from the stranger on the other side. For when love dies, it is not in a moment of angry battle, nor when fiery bodies lose their heat. No, it lies panting, exhausted, expiring at the bottom of a wall it could not scale.

Text courtesy of Rhema Broadcasting Group - www.rhema.co.nz™ and The Vine - www.thevine.co.nz™